Componente biciclete - Cadrul unei biciclete - partea I - Materiale

Vom incerca pe parcursul catorva articole sa facem o scurta prezentare a componentelor unei biciclete, componente ce au aparut deja intr-o schita prezentata intr-un articol anterior, raspunzand astfel si cerintei unui cititor.

Inca de la aparitia primei biciclete asemanatoare celei de astazi, fabricata in 1880 de James Starley (desi incercari au existat cu mult inaintea acestui an), forma si configuratia bicicletei si a componentelor sale (exceptand aparitia lantului in 1885), au suferit putine modificari. Cu toate acestea, detalii importante au fost perfectionate, mai ales odata cu aparitia materialelor moderne si includerea calculatorului in procesul de fabricatie. Mai concret, vorbind de cadru, acesta la bicicletele moderne are aproape in toate cazurile forma de romb, format fiind din două triunghiuri: unul in fata si celalalt in spate.

Materialele folosite au variat de-a lungul timpului tinzand sa fie tot mai rezistente, dar mai ales usoare. Incepand cu anii 1930 s-au folosit aliaje de oţel, ulterior prin anii 1980 au devenit comune cadrele din aliaje de aluminiu; in prezent sunt cautate cadrele din titan sau din materiale plastice armate cu fibre de carbon, cei drept mai putin accesibile ca pret.

Otelul, materialul original al cadrelor, dupa unii si cel mai bun, pare a cunoaste o „renastere” in ultimii ani. Ceea ce-l face sa piarda teren in fata altor materiale, este faptul ca, sudarea tevilor subtiri din otel este o operatie foarte delicata ce nu se poate realiza de catre roboti (pentru a asigura o serie de masa), fiind nevoie de un personal uman specializat pentru aceasta (hand made). Un alt dezavantaj este acela ca otelul rugineste, insa cu o buna intretinere din partea proprietarului poate dura o viata. Cu toate acestea, faptul ca o plimbare cu o bicicleta cu un cadru din otel este mai putin „aspra” (prezinta un confort si performante ridicate) face si astazi ca unii constructori precum Pinarello, Basso sau Colnago sa produca o varietate de cadre din otel ce pot concura ca greutate cu cele usoare din titaniu, carbon sau aluminiu.

Multe biciclete produse la scara industriala au cadrul din aluminiu sau mai bine spus aliaje de aluminiu. Producatorii il proclama ca un material usor (si chiar este), dar nu cu mult mai usor ca un otel bun. Unul din motivele pentru care este asa popular este faptul ca, desi e subtire, este foarte usor sudabil cu ajutorul robotilor industriali. Si intr-adevar nu rugineste, insa daca nu este ingrijit isi poate pierde usor stralucirea in timp. Cadrele de aluminiu nu sunt foarte elastice si au in general un ciclu de viata scurt, de cca. cinci ani, tocmai din cauza rigiditatii lor. Totusi, o data cu dezvoltarea tehnologiilor de fabricatie, au aparut si noi materiale din aliaje de aluminiu care au reusit sa mareasca in acelasi timp, elasticitatea si ciclul de viata al cadrelor.

In ultima vreme au aparut si cadre din titan, care dupa opinia multora este cel mai bun material pentru cadrele de bicicleta. Recunoscut pentru buna comportare la drum si in acelasi timp cu o excelenta rezistenta la oboseala, titanul are insa si o slabiciune – greutatea prelucrarii, ceea ce-l face si foarte scump.

Un „rival” pe masura titanului este carbonul. Cadrele din carbon ofera un confort ridicat, iar greutatea foarte scazuta si posibilitatea de a modela straturile din fibra de carbon (utilizarea tehnologiei de turnare „monococ”) au permis obtinerea unor forme foarte complexe, aerodinamice, etc. Acest elan in dezvoltarea cadrelor de carbon a fost brusc oprit de catre UCI ( Uniunea Ciclista Internationala). In prezent sunt putini producatori de astfel de cadre, dar sa nu uitam ca trei editii ale Turului Frantei au fost castigate cu biciclete cu cadre de carbon.